Reușitele atrag oamenii, iar poveștile de succes inspiră. În sportul de performanță, succesul este adesea vizibil, strălucitor și mediatizat. Eșecul, în schimb, este partea ascunsă a poveștii, locul unde se clădește adevărata reziliență. Deși podiumul este ținta tuturor, drumul spre performanță este, inevitabil, presărat cu înfrângeri, accidentări, dezamăgiri și momente de vulnerabilitate.

Diferența dintre sportivii care cedează și cei care revin mai puternici nu stă doar în talent sau antrenament, ci în toleranța la eșec — abilitatea psihologică de a gestiona pierderea, de a învăța din ea și de a transforma experiența negativă într-o sursă de motivație și creștere.

Psihologia sportului modern privește eșecul nu ca pe o barieră, ci ca pe un feedback complex. Modelul rezilienței propus de Fletcher și Sarkar (2012, European Psychologist) arată că sportivii de elită au o capacitate superioară de a reinterpreta adversitatea, nu de a o evita. Acești sportivi nu neagă emoțiile dificile, ci le procesează, dezvoltând o atitudine de învățare. În termenii autorilor, „reziliența în sport este rezultatul unei interacțiuni dinamice între stres, resurse psihologice și semnificațiile atribuite experienței”.

Eșecul devine, astfel, o etapă în procesul de adaptare. Sportivii cu toleranță crescută la eșec învață să vadă pierderea ca parte a ciclului de dezvoltare, nu ca dovadă a incapacității. Această atitudine este susținută de Self-Determination Theory (Deci & Ryan, 2017), care demonstrează că motivația autonomă — cea bazată pe sens, competență și autonomie — produce o reziliență mai mare decât motivația bazată pe presiune sau teama de judecată.

În sportul de performanță, stresul este inevitabil. Fletcher și Scott (2010, Journal of Sports Sciences) arată că sportivii expuși constant la stres competițional dezvoltă, în timp, mecanisme cognitive și emoționale de reglare: reîncadrarea situației (reinterpretarea eșecului ca oportunitate), controlul atenției, stabilirea obiectivelor pe termen scurt și utilizarea sprijinului social. Aceste strategii nu elimină presiunea, dar o fac gestionabilă.

Antrenorii joacă un rol decisiv în această ecuație. Studiile lui Galli și Vealey (2008, The Sport Psychologist) arată că suportul emoțional și climatul de învățare promovate de antrenor contribuie direct la dezvoltarea rezilienței sportivilor. Un mediu de antrenament care încurajează efortul, explorarea și greșeala ca parte a procesului creează sportivi mai încrezători și mai autonomi. În schimb, un climat bazat exclusiv pe control, perfecționism și frică de greșeală duce la anxietate și la „burnout sportiv”.

Toleranța la eșec se construiește în timp, prin expunere repetată la provocări gestionabile. Cercetările lui Carol Dweck (2016, Mindset: The New Psychology of Success) aplicate în sport arată că sportivii cu un mindset de creștere (growth mindset) interpretează eșecurile ca informații pentru îmbunătățire, nu ca dovezi ale limitelor personale. Acest tip de gândire susține perseverența și determinarea pe termen lung.

În același sens, studiile conduse de Tamminen și Holt (2012, Journal of Applied Sport Psychology) arată că sportivii care împărtășesc experiențele de eșec în mod deschis în echipă dezvoltă o coezivitate mai mare și o mai bună gestionare emoțională. Discuțiile oneste despre pierderi și greșeli devin parte a procesului de formare psihologică, nu un tabu.

Problema majoră în sportul de performanță este că, adesea, eșecul este stigmatizat. Cultura sportivă tradițională pune accentul pe învingători, lăsând în umbră drumul sinuos al celorlalți. Această atitudine nu doar descurajează, ci afectează și sănătatea mentală a tinerilor sportivi. Raportul Comitetului Olimpic Internațional (IOC Consensus Statement on Mental Health in Elite Athletes, 2019) atrage atenția că presiunea performanței și absența unei culturi a toleranței la eșec contribuie la apariția depresiei, anxietății și a tulburărilor de somn în rândul sportivilor de elită.

În fața acestor realități, antrenorii, psihologii sportivi și federațiile trebuie să regândească modul în care este definit succesul. Fiecare eșec poate deveni o lecție dacă există un cadru sigur în care sportivul să o proceseze. Educația emoțională, discuțiile deschise despre greșeli, evaluarea realistă a progresului și valorizarea efortului sunt instrumente concrete pentru dezvoltarea toleranței la eșec.

Istoria sportului este plină de campioni care au învățat mai mult din eșec decât din victorie. Michael Jordan a spus celebrul „Am ratat peste 9000 de aruncări în carieră... și tocmai de aceea am reușit.” În spatele acestei declarații se află o realitate confirmată științific: repetiția în fața eșecului construiește robustețea mentală. Sportivii care trec prin adversități moderate și reușesc să se refacă au șanse mai mari să atingă performanțe stabile și sustenabile (Galli & Vealey, 2008).

Toleranța la eșec nu este o slăbiciune, ci o competență psihologică de performanță. Ea presupune curajul de a privi înfrângerea ca pe o etapă firească, de a învăța din ea și de a reveni cu o perspectivă mai matură. Într-o lume sportivă obsedată de rezultate, adevărații lideri și formatori sunt cei care încurajează sportivii să accepte imperfecțiunea, să caute sens în greșeli și să-și transforme vulnerabilitatea în forță.

Sportul românesc are nevoie de această cultură a învățării prin eșec — o cultură în care campionul nu este doar cel care câștigă, ci și cel care are puterea să se ridice, de fiecare dată.

TVR SPORT este un mijloc de promovare a valorilor sportive românești, a sportului în general și a sportului ca mod de viață sănătos.

sursa foto: shutterstock/Tom Wang